Se mai întâmplă să uiţi că exişti. Asta este, nu-i nicio tragedie. E ceva firesc, puţin frustrant, uşor ironic. Te trezeşti la timp, îţi spui că e din pricina oboselii, îţi aprinzi o ţigară, două, trei, un pachet. Asculţi ploaia cum bate in geam. Îţi verifici adresa de mail, saluţi un prieten pe messenger. Îţi faci o cafea dintr-un plic de ness şi puţină apă încălzită pe aragaz. Pui un film si adormi cu o pernă în braţe, sperând că mâine dimineaţă, ceva, ceva va fi altfel. Eu una, adormeam întotdeauna cu speranţa că mâine dimineaţă totul va rămâne la fel. Povara unei schimbări era mult prea apăsătoare.
Până la o anumită vârstă am fost copilul model, cu un comportament exemplar, puţin cam timid, înlăcrimat şi conştiincios. Eram o păpuşă mică şi rotunda, măcelarită de frici naive şi frustări precoce, fără aşteptări, fără idei, fără personalitate. Un copil şters, insipid, fără farmec, îngropat undeva între a face pe placul celorlalţi si a fi lăsat definitiv în pace. Un omuleţ tăcut, scriindu-şi temele zi de zi la aceeaşi oră pe aceeaşi măsuţă cu aceaaşi grijă. Viaţa mea era goală, nu ma jucam cu nimeni, nu alergam după fluturi, nu mă urcam în copaci. Sunt amintiri estompate, neclare, fără strălucire. Eram fericită? Probabil. Nu zic nu. Mintea mea atunci mergea pe o singură linie, simplă şi continuă, un drum de ţară lin, fără gropi, sub un cer senin şi un soare ce năştea lumină difuză. Eram încă sub un înveliş protector şi călduţ, ca un copil nenăscut mulţumit cu soarta sa. Ca o larva în cocon. Nu ştiu când m-am născut cu adevărat. Probabil pe la 15 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu